Înregistrez acest moment cu obiectivitatea scribului străin în ale credinţei, dar cu obligaţia morală de a transmite o voinţă. Dacă împrejurările nu-mi vor permite să îndeplinesc direct şi personal sarcina pe care mi-am asumat-o, aceste cuvinte pe care le însemn aici să capete greutatea morală pe care adevărul lor îl merită.

De unde îmi vin aceste supraomeneşti puteri de a face faţă? Sănătate bătrânului scădea văzând cu ochii, ca orice om demn de acest nume ar fi făcut, în situaţia mea, la fel. Cum să laşi pe semenul tău să piară fără să-i dai o mână de ajutor mai ales când aceasta mână este singura şi ultima?

Mă simţeam slăbit şi epuizat. Bătrânul începuse să paralizeze, ba de o mână, ba de un picior. Îi dădeam să mănânce şi lingura şi conţinutul îi curgea adesea pe haina de ocnaş a statului.

Ceream mereu să vină doctorul, să i se dea doctorii, să fie internat în spital, să fie adus un om de ajutor în celulă. […]

Agonia lui Maniu a durat câteva zile. Un plutonier ungur după accent şi subchirurg după meseria mărturisită, a venit de câteva ori în celulă, în calitate de şef de operaţii. Supraveghea fazele de la distanţă, ne punea în treacăt unele întrebări, pentru a verifica unele simptome. Apoi dispărea, ca să reapară peste câteva ceasuri în pragul uşii.

 Conştient că moare, Maniu privea în gol şi bolborosea cuvinte pe care ne străduiam să le pricepem.

Ultimele vorbe pe care le-a rostit le-am auzit distins:

– Ce frumoasă femeie era Clara.

Retrăind anii tinereţii sale sacrificate, omul acesta, de o reflexie rece, dar de patimi mocnite, a făcut abstracţie chiar de propria lui statuie, pentru a trece dincolo, cu imaginea farmacistei din Şimleu, în inimă şi în privire. Tot ceea ce, omenesc, prea omenesc se îndepărtase din cercul conştiinţei sale imediate, trecea pe primul plan profitând de carenţele fizice ale unei agonii care până la ultima suflare fusese într-adevăr o luptă.

Am rămas amândoi împietriţi. Pompiliu a întrerupt cel dintâi tăcerea: ,,Să-i mai spunem odată bătrânului rugăciunile.’’

Drepţi la capul patului, cu bonetele în mână am bolborosit pentru ultima oară ,,Pater Noster’’ şi ,,Ave Maria’’, rugăciunile pe care în fiecare seară i le spuneam înainte de culcare. ( Era în 5 februarie 1953. Maniu împlinise de o lună, optzeci de ani.

Am tăcut apoi amândoi, fiecare cu gândurile lui. Peste câteva ore Maniu a fost ridicat din celula ,,în cel mai strict secret’’, dar vestea se răspândise ca fulgerul în toată închisoarea.

Noaptea, am auzit căruţa poposită în curtea închisorii, uruiala roţilor, nechezatul cailor, zgomotul uşor frecat al şleaurilor. Apoi toate s-au liniştit. Maniu pleacase spre groapa comună şi gloria eternă.

Păstrez imaginea lui pe improvizatul catafalc al patului de fier, atunci când i-am închis pleoapele şi când, pentru întâia oară, a putut să-l vadă cineva cu capul plecat.

(N. Carandino, Nopţi albe şi zile negre )

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.