Tensiunile și îngrijorările generate de o posibilă invazie a Rusiei în Ucraina au crescut și interesul românilor față de ce ar presupune și care ar fi consecințele unui posibil conflict militar la doi pași de România. Implicit, românii și-au adus aminte de armată și cine ar putea să ne apere. În spațiul public au apărut imediat „dovezi” ale unor chemări de încorporare a rezerviștilor, iar mulți dintre cei care ar putea fi chemați în astfel de situații s-au simțit luați în vizor. Imediat, MApN a dezmințit că există un plan național de activare a rezerviștilor în acest moment. Ministerul a reacționat dezmințind și zvonurile că se pregătește la nivel înalt o reactivare a serviciului militar obligatoriu, la care România a renunțat în 2006.

Armată de voie, nu de nevoie

Confruntat tot mai des cu această ipoteză, ministrul Apărării, Vasile Dâncu a încercat să lămurească lucrurile și a spus că armata obligatorie este exclusă în acest moment. „În acest moment nu avem în niciun fel opțiune pentru stagiul militar obligatoriu”, a afirmat ministrul într-o intervenție la Prima TV. În schimb, Vasile Dâncu a vorbit despre o nouă strategie: serviciul militar opțional! Cu stagiu de pregătire plătit cu 2.700 lei lunar și o soldă de 1.500 lei acordată atunci când voluntarii nu sunt convocați.

Ministrul Apărării spune că ideea a venit după ce a fost asaltat de mesaje din partea tinerilor care nu sunt de acord cu o armată obligatorie, dar ar îmbrățișa cariera militară voluntar. „Avem o formulă pe care vom lansa în viitor pentru tinerii care vor să facă un stagiu de pregătire militară şi să ştiţi că sunt mulţi, am primit pe Facebook, după ce am vorbit despre asta, am primit sute de mesaje. E un alt tip de armată, e armată mai pe termen scurt. S-ar putea să fie şi stagii mai scurte şi mai multe într-un an sau doi sau maxim trei luni de zile, vom vedea” , a declarat Vasile Dâncu în aceiași intervenție, potrivit Digi24.ro. 

Ministrul a mai precizat că actualul context internațional, dar și costurile mari nu sunt în favoarea revenirii la serviciul militar obligatoriu. România se bazează, în caz de agresiune străină, pe statutul de membru NATO, dobândit încă din 2004, așa că problema unui deficit de militari nu este una care să genereze revenirea la armata obligatorie.

Sociologul Dan Dungaciu, analist de politică externă, precizează într-un interviu acordat în emisiunea „Omul Potrivit” de la Digi FM că reintroducerea sau nu a unui serviciu militar obligatoriu este un lucru care nu ține de o chestiune militară, ci de o decizie politică. „Ideea de a participa la armata statului te face un cetățean mai prezent, mai activ, chiar te face cetățean până la urmă, pentru că prețul fundamental pe care îl plătește un cetățean pentru țara lui este să își dea viața în cazul în care e chemat. O face sub jurământ și sub decizie proprie. Ăsta a fost de fapt mecanismul.

Așa cum în spatele intrării noastre obligatorie în școală stă o filosofie, filosofia iluministă care spune că omul nu se poate împlini pe de-a-ntregul dacă nu trece prin școală.

Deci statul te duce la școală ca să te ajute. Dacă nu te duci, ceva din omenitatea ta rămâne neutilizată. Conscripția face parte din aceeași filosofie a statului care te aduce în armata națională inclusiv ca să te facă cetățean și să îți întărească legământul cu patria, cu țara. Astăzi trăim într-o altă filosofie, o altă abordare, inclusiv în ceea ce privește chestiunile legate de minorități. De asta spun că trebuie să fie o decizie politică, astfel încât serviciul militar să devină obligatoriu.

Înainte de 1989, atunci când mergeai maghiar sau aparținător al unei alte minorități, vorbeai limba statului, o învățai chiar dacă vorbeai maghiară cu colegii tăi, dar în fața instituțiilor, în fața comandantului, vorbeai limba română. Era un exercițiu lingvistic pentru mulți, dincolo de faptul că armata nu era în localitatea de origine și erai detașat 9 luni sau 1 an și mai mult. Dincolo de costuri, de logistica ce trebuie reconstruită, apare și problema politică: ar fi de acord un partid care e la guvernare, în speță UDMR, să accepte obligativitatea serviciului militar, știind că cetățenii români de origine maghiară vor fi parte din proces?

Suntem totuși un stat NATO, nu putem să gândim ca și cum nu am fi în NATO. Avem cea mai puternică garanție de securitate de când avem România modernă. Așa că nu ne putem gândi că mâine intrăm în război, că Ucraina are probleme vechi cu Federația Rusă. Articolul 5 se aplică la aliați, deci suntem în altă logică de mișcare.”

”Pentru ce să îți dai viața?”

Dar cât de mare ar fi interesul tinerilor față de un serviciu militar voluntar? Un fenomen important, care explică de ce ideea de a fi militar nu este mai atractivă în România ține de valorile comune pe care le împărtășim și legătura directă pe care o resimțim cu țara. Atunci când vine vorba de momentul ZERO – să îți dai viața pentru țară în caz de război, românii nu mai simt la fel de tare ca în trecut că sunt dispuși să facă acest sacrificiu suprem.

Explicația vine din modul în care politicienii și statul au livrat ceea ce au promis în anii de după Revoluție. Românii simt că statul și aleșii îi fură, se simt dezamăgiți, mințiți, sărăciți, în timp ce o cohorte întregi de politicieni au profitat de bunăstarea oferită de funcțiile înalte și accesul la banii statului. Acest val de dezamăgiri i-a dezlipit pe oamenii de rând de valorile unui stat din care și ei fac parte. Mulți românii spun că România nu le mai generează suficiente motive încât să apere valorile comune, tocmai pentru că aceste valori au fost călcate în picioare.

Dan Dungaciu spune că un astfel de comportament poate da naștere unor manifestări extreme și unui naționalism și patriotism prost înțelese. „Dacă nu dai sentimentul unei comunități că aparține la ceva, că are un sens, un rost, tu stârnești în populație acest tip de individualism dezabuzat care pleacă sau se deconectează și simte că nu mai aparține comunității. Nu poți să îi mai ceri performanță în numele comunității.

De ce să facă asta? Această atitudine nu o vezi doar la înrolarea în armată, poate să aibă efecte majore în alte domenii:”să apărăm natura”, de ce să o apărăm, e a mea? Individualismul se va manifesta în toată sfera de activități, iar ăsta e doar vârful iceberg-ului, al acelei decuplări, detașări a comunității românești de un ideal care îi transcende agenda de preocupări. Nu mai trebuie să ne mirăm că explodează diverse forme mai radicale. Populația încearcă să își găsească măcar acolo un tip de alinare.”

De ce au românii cea mai mare încredere în Armată? În ce anume din armată au încredere?

După Revoluție, sondajele de opinie care testează încrederea românilor în instituțiile statului au arătat aproape de fiecare dată că Armata și Biserica se bucură de cea mai mare cotă de încredere, indiferent că vorbim despre sondajele din anii 90 sau de cele mai recente. Armata a rămas mereu un punct de sprijin pentru români.

Dar atunci când spun că se simt încrezători în armata română, la ce anume se referă respondenții? Numeric, militar și la nivel de dotări, România a fost plasată pe publicația Globalfirepower abia pe locul 38 într-un clasament al celor mai puternice armate din lume, adică undeva în partea a doua a clasamentului. Și atunci, dacă știm că militar nu putem rezista prea mult în caz de conflict, de ce au românii cea mai mare încredere tocmai în această instituție?

Dan Dungaciu crede că nu e vorba despre forța acesteia, ci despre ce sentimente impune haina militară: „Nu ai încredere neapărat în Armată ca instituție concretă, armata e un depozitar de valori, inclusiv valori naționale, comunitare, istorice, valori pe care le mai găsești doar acolo. Nu e normal ca în modernitate, diferențele să fie atât de mari între Armată , Biserică și Academia Română, Președinție, Guvern , Parlament. E un decalaj enorm. Oamenii nu își iubesc neapărat peste tot Parlamentul, Președintele, dar în România decalajul este îngrijorător și vine dintr-o serie enormă de dezamăgiri.”

Legătura dintre jocurile copilăriei, filme și Armată

„Țară, țară, vrem ostași” era unul dintre jocurile nelipsite în copilărie. Băieți și fete, deopotrivă, se împărțeau în două tabere și încercau să străpungă „liniile” adverse. Cu cât camarazii care se apărau reușeau să țină linia mai strânsă cu atât mai mici șansele ca ea să fie străpunsă. Ba mai mult, atacatorul rămânea prizonier și era imediat încorporat. O joacă de-a războiul, dar care îi învăța pe copii ce înseamnă coeziunea, unitatea, dorința de a câștiga și spiritul de echipă. Odată cu trecerea timpului, dispariția terenurilor virane, apariția tehnologiei și mutarea jocului în online, „Țară, țară, vrem ostași” a devenit o raritate, un joc pe care îl povestești mai mult decât să îl joci. Iar noțiunile pe care copiii le deprindeau involuntar au dispărut.

Un alt fenomen interesant se întâmplă și în cinematografie. Statele Unite ale Americii livrează cetățenilor săi și, totodată, lumii întregi, zeci sau sute de pelicule în care armata, indiferent de armă, este promovată ca un salvator. Ca o mândrie națională. De câte ori nu ați văzut filme artistice sau seriale în care SUA salvează nu doar propriu popor ci întreaga planetă? Comandanți, batalioane, eroi de tot felul, în haină militară.

Citește mai multe detalii pe acest subiect

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.